Exploataţiile de dimensiuni mici şi pajiştile semi-naturale din Carpaţii României

Moeciu de Sus se află la o altitudine de 1000 m, la poalele munţilor Bucegi şi cuprinde peste 230 mici exploataţii, fiecare având, în medie, mai puţin de trei hectare şi cumulând în total peste 700 hectare de fâneţe. Acestea acoperă versanţii abrupţi care se ridică deasupra aşezării până la o altitudine de 1200 – 1300 m.

Fâneţele satului adăpostesc o mare diversitate de specii de plante şi nevertebrate. În fâneţele din Moeciu de Sus şi în satul învecinat, Fundata, au fost descoperite unsprezece comunităţi diferite de plante şi doisprezece specii de plante declarate rare sau vulnerabile în Lista roşie a plantelor vasculare din România, inclusiv bulbucul de munte (Trollius europaeus) şi arnica (Arnica montana).

În fâneţele satului şi în pâlcurile de tufărişuri sălbatice, din zone calcaroase, cu care sunt presărate parcelele lucrate, s-au înregistrat 46 de specii de fluturi.
Trei dintre aceste specii sunt clasificate drept vulnerabile pe Lista roşie a fluturilor din România: Erynnis tages, Lycaena alciphron şi Maculinea rebeli.
Specii de fluturi care sunt în declin rapid în alte zone ale Europei, inclusiv Cupido minimus, se găsesc încă în abundenţă în aceste fâneţe.

Combinaţia între nivelul redus al aportului de nutrienţi (sub forma răspândirii în cantităţi reduse a bălegarului de grajd) şi disturbarea redusă cauzată habitatului prin cosit (cu coasa de mână) încurajează existenţa unei bogate diversităţi de specii de plate.
Existenţa câtorva sute de mici parcele de fâneţe întreţinute prin practici agricole de intensitate redusă, dar în moduri uşor diferite (de ex. momentul cositului, nivelul de îngrăşare cu bălegar etc.), în combinaţie cu variaţiile naturale ale solurilor conferă habitatului de fâneaţă o anume eterogenitate.

Această eterogenitate a compoziţiei şi structurii vegetaţiei asigură supravieţuirea în cadrul fâneţei a unor specii de plante şi nevertebrate cu nevoi ecologice diferite. În esenţă, valoarea naturală ridicată a micilor exploataţii este o consecinţă a naturii de semi-subzistenţă a şeptelului sau a sistemului pastoral de producţie.
Principala grijă a unei familii de mici fermieri este să producă suficient lapte, brânză şi, într-o măsură mai redusă, carne, pentru propriile lor nevoi. Ei nu au nici motivaţia (în majoritatea cazurilor din acest moment, cel puţin) de a-şi intensifica producţia prin folosirea de fertilizatori agro-chimici etc. şi nici mijloacele financiare să facă acest lucru.